M-am obișnuit să pleci

M-am obișnuit să pleci. Asta mi-a mărturisit înainte să mă urc în tren pentru a nu știu câta oară, departe de ea. Și i-am privit zâmbetul sau forțarea mușchilor săi faciali și mi-am dat seama că nu era un zâmbet voit, ci mai degrabă fața ei care doar exprima o obișnuință neplăcută, o resemnare. Am făcut o glumiță deoarece nu suportam să-i privesc chipul trist ce mă demoraliza complet. Am fost egoist. Dar cuvintele ei mi-au rămas tipărite în minte, lăsându-mi un gust amar în gură. Întrebându-mă dacă totul între noi se va ajunge la o resemnare, dacă peste zece ani ne vom aminti ce a fost și doar vom respira adânc și atât. Vom fii doar un gând fugitiv unul pentru altul.

Și i-am mângâiat obrajii palizi, uitându-se la mine cu acei ochi mult prea obosiți pentru vârsta ei. Mi-a ciufulit părul ca pe un amic și m-a îmbrățișat ca pe un amant. Am urcat treptele trenului fără să mă mai uit înapoi, probabil ea așteptând o ultimă întoarcere de cap din partea mea... Doar că ea nu știa că eu o priveam din spate în timp ce ea mergea spre stația de autobuz.

Liber

Scrisul mă duce cu gândul la prea multe lucruri. Este singurul moment în care mintea mea e dezordonată și se pierde în cuvinte. Prea multe stări pe care mi-aș dori să le exprim în cuvinte. Există cuvinte care să exprime sentimente, dar niciodată cuvinte care să exprime stări, deoarece stările sunt formate din atâtea sentimente. Iar cel mai rău e atunci când sunt contradictorii, în care nu realizezi ce și cum ești și cauți cu disperare acel cuvânt care să-ți exprime starea. Parcă te-ai simți mai eliberat. Dar nu, omul trebuie să se lupte cu existența sa, să se macine din cauza unui cuvânt pe care nu-l găsește și probabil că îl va afla doar în momentul când nu va mai lupta cu și pentru el.

Paragraful anterior a fost scris cu un an în urmă, un an rece și neplăcut. Nu era recele acela plăcut pe care îl simți dimineața, tocmai trezită, când ieși pe balcon să fumezi o țigară și pielea ți se face găină, iar vântul îți satisface nările cu aerul proaspăt de o nouă zi. Nu, și tocmai de aceea n-am mai exersat de mult acest sport de „a scrie”. De a-mi lăsa imaginația să se joace cu mintea mea și de a-mi zbura gândurile dincolo de ce este considerat moral sau imoral. M-am oprit din lipsa timpului, din lipsa plăcerii ce mi-a fost furată din cauza perioadei, dar și din frica faptului de a nu mă înfunda prea mult în propriile idei voit ascunse. Dar m-am gândit să pratic din nou acest mult uitat hobby pentru simplul fapt că îmi permite să mă eliberez și să-mi acord timp pentru mine și pentru alegerea cuvintelor alese de mine. Liber. 

Și așteaptă doar să vină la ea

A fost mai mult ca un experiment, s-a aruncat cu toată ființa în față și a așteptat rezultatele propriilor decizii. Și a așteptat, ca în fiecare lucru din viața ei, doar să vină la ea. Să-i acorde o notă sau un merit cât să știe cum să se simtă. Nu i-a priit la început acea eliberare excesivă pe care nu era obișnuită s-o simtă, în care nu trebuia să răspundă de nimeni și nimic, în care doar deciziile ei contau și de altfel acelea îi coordonau viața. Așa că i-a fost greu să aleagă singură, ci nu să aleagă cineva pentru ea, să meargă pe stradă și să nu vorbească cu nimeni ori să doarmă doar cu o pătură și o pernă. Aceste momente mici au ajutat-o să se dezvolte și să se aprecieze pe sine, să îi placă să-și petreacă timpul doar cu ea și să nu mai fie deranjată de propriile gânduri. Că s-a acceptat sau și-a inhibat atât de bine într-un colțișor al creierului gândurile și amintirile negative..nici ea nu știe. Nu se iubește, dar s-a acceptat.

Acceptarea asta sună atât de dramatic în anumite cazuri, precum cel anterior. Sună precum omul a cedat în sfârșit și a trebuit să-și accepte condiția sa de căcat. De parcă nimic nu mai este de făcut sau de schimbat și toți oamenii din societate trăiesc într-o bulă independentă care așteaptă să explodeze mai repede. Nu, acceptarea e o eliberare emoțională pe care ți-o oferi tu, ca individ, pentru că ai reușit să ajungi în punctul în care te recunoști și te respecți pentru ceea ce ești și de asemenea, în care realizezi de ce ești capabil și tocmai de aceea nu te oprești din a scoate ce-i mai bun din tine.

Ea, păi ea, ea și-a văzut de ale ei. Nu s-a simțit bine, nu a fost plăcut, dar a descoperit lucruri noi și bune și nu despre lume, ci despre ea. A reușit să-și dezvolte calități și să diminueze defecte doar prin comunicarea cu sieși. Pentru că timpul a fost prețios cu ea, i-a oferit oportunitatea de a se mobiliza, maturiza și de a petrece o perioadă nemaiîntâlnită până acum de existența sa. Pentru că înainte mereu a fost bombardată de gânduri negative și nu a avut posibilitatea de a reflecta asupra lor pentru că apărea altceva. Și nu era vina nimănui, nu era ea vreo sfântă ori ceilalți, doar personalitatea ei nu îi permitea să lase problemele să treacă de la sine, cel puțin până nu le mărunțea în mintea ei cât să îi provoace stări de rău. Astfel că acum a avut momentul să ia totul pas cu pas, să-și clarifice problemele cu sieși și acelea pe care le considera că le deținea cu alte persoane.

Nu e lumea mai minunată sau nu vede oamenii mai frumoși, ci poate doar mai realist și încă nu se simte împăcată cu anumite lucruri, dar e mai bine. Este un proces ce necesită timp și exercițiu care oricum nu va duce la niciun rezultat final, ci doar la o mică satisfacție interioară personală. Dar lucrurile mici contează, indiferent de faptul că încă sunt lucruri deranjante și care trebuiesc rezolvate, când încă are coșmaruri și îi este rău la detaliile insignificante. Trece timpul și așteaptă, ca orice lucru care a venit și a plecat din viața ei.